Dăscălița de Octavian Goga comentariu literar
Poezia lui Octavian Goga, in centrul careia se afla satul transilvan oamenii sai, cu bucuriile si tristetile lor de fiecare zi, versurile și Octavian Goga au un timbru specific, imbinând adesea sentimentele de o coplesitoare tristete ale romanilor. (înrobiti înca în „înstrainatul Ardeal") cu proiectia luminoasa a zilei izbavirii, dezrobirii si platii nedreptatilor indurate. „Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat, un pricinuitor de rebeliune. Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinta" - marturisea poetul intr-o frumoasa profesiune de credinta si arta poetica totodata.
Poezia Dascalita este realizata in registrul grav, elegiac. Epurata (curatita) de elementele biografice (Victoria, sora poetului, ea insasi invatatoare, murise la numai 21 de ani, incât punctul de pornire al compunerii analizate se afla tocmai in acest tragic eveniment de familie) poezia surprinde, in sase strofe de cite opt versuri fiecare, portretul complex al unui personaj de prim-rang in viata satului romanesc de odinioara.
Poetul creeaza, la inceput, un cadru, o atmosfera dominata de tristete, in care absenta soarelui, simbol al vietii, lasa loc intunericului („umbra"), simbol al mortii, in jorul caruia se centreaza ake insemne funerare precum: „Jalea si sfiala", „cint pribeag", „sa plinga", „risipirea", „eu pling".
Pe acest fundal se contureaza, din aduceri aminte, portretul dascalitei, atinsa de aripa unui destin crud: „Cununa ta de zile si de visuri / Au impletit-o rele ursitoare". Trasaturile fizice sint doar creionate, schitate („balaie", „frunte de zapada", ochi „limpezi", „mâini frumoase"), în prim-plan aparind datele psihologice, în primul rând puritatea morala a tinerei învatatoare: „Copil blajin, cuminte prea devreme", „sfielnica", „din leagan sora cu sfiala", a carei puritate, neprihanire („fecioara", „pe buza ta n-a tremurat ispita") o asaza in rindul sfintilor: „A vremii noastre dreapta mucenita".
Dar, ca si alte personaje din galeria figurilor de seama ale satului traditional ardelenesc (Dascalul, Lautarul, Apostolul), „dascalita" prinde contur mai clar din raporturile pe care le intretine cu oamenii de rând din stat: batrinii care o asculta cu drag citindu-le din cartile sfinte („scriptura", „ceaslovul"), mamele carora le alina grija pentru soarta feciorilor „dusi in slujba la-imparatul", fetele care învață cusaturi alese de la „domnisoara". umplându-si cu har menirea esentiala de a creste, de a educa, de a ingriji „copiii altor mame", fara ca ea insasi sa traiasca bucuria maternitatii, tânara invățatoare încearca un sentiment de zadarnicie, de insatisfactie, amplificat de ciripitul unui „pui de rindunica".
.
Finalul reinstaureaza atmosfera sumbra, apasatoare din prima strofa, recurgind la aceleasi simboluri (sugestii) ale mortii: „amurg", „toamna mohorita", „podoaba... bolnava", „cadelniti", „fumul de tamiie". „Cântul pribeag" de la inceput se transforma in „Povestea ta, frumoasa domnisoara...." Ca si bocetele populare, in care femeile, rude ale mortului, plângându-l, jelindu-l, se adreseaza acestuia, dialogheaza cu el, evocindu-i faptele bune din timpul vietii, întâmplarile memorabile, poetul o evoca si o elogiaza pe tânara învatatoare, adresându-i-se direct. De observat, în acest sens, frecventa mare a pronumelor de persoana a doua („tu nu-mi rasai in zare"; „tu esti din leagan...", „...ochilor tai limpezi", „buza ta", „cununa ta", „fruntea ta" etc.) si vocativele („copil blajin", „fecioara", „frumoasa domnisoara").
Cu mijloace dintre cele mai simple, Octavian Goga creeaza atmosfera apasatoare a tablourilor de început si de sfârsit "si surprinde scene semnificative din viata satului transilvanean: credintele în legatura cu soarta („ursitoarele") si cu neimplinirea femeii care nu aduce pe lume copii; viata spirituala concentrata in cârjile de învatatura ale bisericii stramosesti; povara serviciului militar facut de tinerii romani în tari straine: indeletnicirile traditionale ale fetelor din sat. Elementele limbajului popular („blajin , „pribeag", „prinos", „altita", „soptesc", „ulicioara", „grijind”, „fragar", „sfiala") se combina firesc cu lexicul cartilor religioase („mucenita", „ispita", „ceaslov", „scriptura") si cu termeni legati de biserica („strana", „cadelniti", „tamâie"), fixind cu exactitate un anumit cadru social si istoric, un anumit orizont de viata.
În cadenta solemna a versurilor, portretul fizic si moral al dascalitei prinde un contur ferm, înscriindu-se ca o efigie luminoasa pe un fundal cenusiu, de o apasatoare tristete.
Fiecare dintre noi pastreaza (sau ar trebui sa pastreze) în inima si în minte imaginea invatatorului, a celui care ne-a deprins scrisul si cititul, adunarea si scaderea, istoria si geografia patriei. Dar nu toti suntem în stare sa refacem, în cuvinte, aceasta imagine, sa realizam ceea ce se numeste o evocare. Cu mijloace diferite, dar întotdeauna cu căldura si cu nostalgie," astfel de evocari ne-au lasat M. Sadoveanu (Domnu Trandafir), Ionel Teodoreanu(Pravale-Baba) si numerosi alti scriitori romani.
Dăscălița de Octavian Goga versuri
Cand, tremurandu-si jalea si sfiala,
Un cant pribeag imbratiseaza firea,
Si-un trandafir crescut in umbra moare,
Si soare nu-i sa-i planga risipirea,
Eu plang atunci, caci tu-mi rasai in zare,
A vremii noastre dreapta mucenita,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnica, balaie dascalita.
Ca stralucirea ochilor tai limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestita,
Tu esti din leagan sora cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispita.
Cununa ta de zile si de visuri
Au impletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zapada,
Si mana nu-i atatea stiutoare.
Mosnegi, ceteti ai cartilor din strana,
Din graiul tau culeg invatatura,
E scrisa parca-n zambetele tale
Seninatatea slovei din scriptura.
In barba lor, carunta ca amurgul,
Ei strang prinosul lacrimilor sfinte,
Caci vad aievea intrupat ceaslovul
In vorba ta domoala si cuminte.
La tine vin nevestele sa-si planga
Feciorii dusi in slujba la-mparatul,
Si tu ascunzi o lacrima-ntre slove,
In alte tari cand le trimiti oftatul...
Si fete vin, sa le-nfloresti altita,
La pragul tau e plina ulicioara,
Si fetele isi sopotesc in taina:
“Ce maini frumoase are domnisoara!”
...Asa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zambind in calea ta, fecioara,
Iar capataiul somnului tau vitreg
De-un vis desert zadarnic se-nfioara.
Tu parc-auzi cum picura la geamuri
Un ciripit de pui de randunica
Si-un gand razlet iti infierbanta tampla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfanta frica.
Sfios, amurgul toamnei mohorate
Isi misca-ncet podoaba lui bolnava,
Ca din cadelniti fumul de tamaie,
Prelung se zbate frunza din dumbrava.
Tu stai in prag, si din fragar o frunza
La sanul tau s-a coborat sa moara,
Iar vantul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasa domnisoara...
(1905)